paracelsus

Dedicat tuturor celor care ne-au spus " Adio!"

Sa vorbim in aceasta seara despre pierderi. Irecuperabile sau nu.
Pierderi din care ne revenim, si pierderi din care ne regasim. Regasiri
in care ne pierdem. Despre moarte. Cu gandul la ea in deschis categoria
"Visul si moartea", categorie de articole inceputa, dar niciodata
terminata. E mult prea serioasa. Atat de serioasa discutia incat uneori
ma sperie.
Exista nenumarate feluri de a muri. Un sigul fel de a trai cu adevarat.
Fara compromisuri. Fara sa ne dam la o parte pe noi, si pe visele
noastre, fara a ne lasa calcati in picioare. " Absurdul umple lumea. "
ziceam , dar asta nu e un motiv pentru a ne opri din drumul nostru spre
stele. Exista persoane alaturi de care moare o parte din noi. Exista
lucruri sau sentimente care mor pentru totdeauna. Daca moartea ar fi
doar o executie grosolana, care sa puna pur si simplu final unei vieti,
atunci totul ar fi stupid. Nu pot accepta asta. Intotdeauna am cautat
sa gasesc un sens. O dovada care sa imi arata cum ca odata cu moartea
noi nu disparem in neant. Ceva din noi supravietuieste cu siguranta
mortii. Amintirea unei persoane, felul in care a reusit sa aduca
bucuria in viata altora care au cunoscut-o. Cu siguranta ca exista ceva
care va supravietui pentru totdeauna acestui fapt banal cu care ne
incheiem socotelile aici.
Din toate teoriile si scenariile posibile, cea pe care o prefer este
viziunea mortii la popoarele amerindiene. Un mare vultur, care se
hraneste cu constiinta noastra, inghitind-o atunci cand treaba noastra
s-a terminat. Si posibilitatea de a alege sa nu fii doar simpla hrana.
Cu cat e constiinta mai bogata, cu atat va fi mai apetisanta in final.
Ca o ultima gluma, initiatii amerindieni aleg sa fie consumati de un
foc launtric. Un fel de palma la adresa eternitatii. De incrancenare
impotriva unui destin implacabil.
Mai exista si o alta legenda, in care tot ceea ce ne influenteaza cu
adevarat viata, devine o miscare a unui dans cosmic. Si pas dupa pas,
dansul capata culoare si consistenta. Iar in momentul in care ceasul va
suna, chiar si Moartea ne va acorda o ultima favoare. Ultimul dans. Si,
pana cand el nu se va termina, nici chiar Ea nu va putea sa ne faca
nimic.
Sunt multe lucruri de spus. Multe pareri. Multe contradictii. Ce mai
conteaza. Tot ceea ce stiu este ca, atunci cand va veni momentul, sper
sa fiu pregatit. Implacabil sau nu, momentul va veni cu siguranta. Nici
macar nu conteaza cand anume va fi, sau nu.
Ultimul dans. Ultima data cand ma voi pierde in ochii tai. Si apoi cortina.

A fi romantic in ziua de azi e o mare prostie.

Incepand de maine o sa fac ceea ce stiu eu mai bine. Adica Bani.

Oare unde mi-oi fi pus matrita aia de 500 RON? 

…si mi-a placut.

 

Dis de dimineata eram deja treaz, si te priveam, asemuindu-te cu un inger adormit. Erai asa frumoasa cand visai.
Cand te-ai ridicat din pat, si am vazut mutra aia somnoroasa, nu m-am
putut abtine sa nu zambesc, si tu ai scos limba la mine precum copii
aia de la gradinita.
Cand am stat apoi la cafea (stii ca nu ma omor dupa ea, dar asa de
dragul tau pot inlocui sucul cu o ceasca de cafea cu lapte), in
momentul in care degetul meu a sters urma de ciucalata (bune prajituri)
ramasa pe al tau nasuc, am observat ca te gadilai, si deja ma
gandeam… dar tu te-ai prins si m-ai oprit cu un sarut.
Prostut fiind la acele ore matinale, am privit de pe geam cum te indepartai usor, si deja imi era dor de tine.
O astfel de dimineata poate compensa chiar o luna intreaga de zile plicticoase, atat de asemanatoare una cu cealalta.
Probabil ca o sa citesti asta inainte sa apuc sa vin de la munca. Dar,
sa zicem ca imi era lene sa o pun pe SMS(ce am innebunit), sau sa o
spun la telefon (nu ar fi fost la fel de cizelata).
Nebuno mica! 

 

(28 aprilie oare?)

Pentru M. 

 

Asa …de fericire…sa tot fie…

partea a 5-a 

 

 

Motto:Daca vei practica fictiunea

 

Bucuresti, 23 septembrie 2007

Dana era bucuroasa. Nu atat din cauza poeziei citite, cat a insemnarii care o insotea.

 

"O rara frumusete din nord
e cea mai grozava doamna din lume.
O privire a ei, si tot orasul e la pamant.
O alta privire transforma tara in ruine.
Nu exista oras sau tara care sa fi
pretuit mai mult o asemenea frumusete.
(poezie cu autor anonim din sec.16, inspirata de Neko-no-hime)"

 

…asadar pana la urma s-a intors.

 

Busteni, undeva in munti, 15 martie 2007

A reusit. Acum stia ca a reusit. Putea pleca. Regreta doar ca se afla atat de departe de civilizatie, si telefonul era descarcat. O promisiune pe care nu a putut sa o tina. Cu toate acestea…insa…reusise. Banii au fost un blestem, care incetul cu incetul i-au intunecat viziunea. Nu a vrut sa fie bogat. S-a trezit peste noapte, atunci cand pretul actiunilor cumparate de el au crescut de 80 de ori. Isi amintea cum a fost acaparat de viata de lux. Cum a dat frau exceselor. Cazinouri, sport extrem. Cautarea unei ratiuni de a trai , iar si iar. Se simtea viu atunci cand isi ducea viata pe muchie de cutit. Pana intr-o zi.Cand oprise masina si intrase intr-un magazin pentru o sticla de suc.

-Poate ca ar fi vremea sa te trezesti, auzi el din spate…

La inceput a stat calm. Doar nu vorbea cu el.

-Poate ca ar fi vremea sa te trezesti. Ai simtit aseara cum inima ta era pe cale sa cedeze. Nu mananci cum trebuie, nu te odihnesti. Crezi ca intreaga lume iti apartine, cand de fapt tu apartii ei. Tot ceea ce ai facut, sub pretextul unei asa zise dorinte de a simti ca traiesti cu adevarat. Toti acesti bani nu au avut acest scop atunci cand practic ti-au fost serviti pe tava.Trist. Nici macar romantic sau regretabil. Doar trist. Gandeste-te la sora ta, la oamenii care te doresc cu adevarat, la ceea ce vrei in sinele tau…

…discursul era pentru el, asta era clar, dar de unde putea sa il cunoasca atat de bine batranelul de langa el?

- 2 batoane de susan va rog…a mai cerut acesta si a iesit pe usa magazinului.

Dan ramasese blocat. De unde putea sa stie atitea? De unde?

A lasat totul in urma in acel moment si s-a retras undeva departe, la o cabana in munti. Mancarea i-o aducea un cioban de la o stana din apropiere. Fara televizor, radio sau ceva asemanator. Parerea lui: daca nu asculti stirile din TV si ziare, nu esti informat. Daca le asculti, esti dezinformat. A inventat un exercitiu pentru a folosi timpul in mod util. Un mic compendiu pentru a-si folosi imaginatia. Un castel cu 1000 de camere. Fiecare umpluta pana la refuz cu tot felul de lucruri. Recreata in minte pana la cele mai mici detalii. Ancorata clar in timp si spatiu. Dupa o vreme camerele erau toate pline. Memoria lui urcase pe culmi nemaiatinse pina atunci. A parasit camerele pentru a mai hoinari un timp in orasul re-creat in propria minte. Bulevardul amintirilor pline de regret. Straduta sperantelor intr-o viata mai buna. Fundatura convingerilor greu de schimbat. Aleea dragostei la prima vedere. Faleza primei iubiri. Piateta prieteniilor greu de uitat.

A reusit. Acum stia ca a reusit.

 

Mangalia, 22 august 2007 

Ii placea sa spuna mereu, tuturor celor care doreau sa o asculte: "Multi traiesc precum ingerii in aceasta lume. Voi de ce nu?". Se bucura de soarele incendiar, chiar daca mai cu bagare de seama. Acum parca ardea. Nu mai era acelasi Soare din vremea copilariei ei. Cu toate astea, Aniela nu putea sa nu se felicite pentru alegerea sa. De la Cernavoda, unde lucra pentru a-si castiga existenta, era doar un pas pina la mare. Si ii era dor de apa cu nuante verzi precum ochii pisicii sale preferate. Cat’s eye. Ajunsese in oras pentru a-si lua cateva haine si 2-3 carti. Dar i se facuse brusc dor de mare. O nebunie ne este permisa din cand in cand, nu? Asa ca acum se delecta pe o terasa, resparand cu nesat aroma unui capucino cu  frisca. Ceru nota.

- A zis patronul ca este din partea casei. Si ca nu vrea sa iti zica ce e cu luminita portocalie.

Arunca o privire. Din spatele barului, David radea. Dar pentru Aniela, el nu era decat necunoscutul din tren.

 

Sunagakure, undeva in trecut.

Isi amintea ca si cum ar fi fost ieri. Isi luau adio. Neko ii spusese ceva despre sigiliul ascuns. Despre Lorzii Uitati. Nu retinuse dacat ca Neko va pleca, intr-o misiune in care multi dadusera gres. 

-O sa iti dau un semn ca am reusit, ii spusese…Nu te-ntrista de al meu la revedere. Un bun ramas e intotdeauna necesar pentru a ne putea reintilni din nou. Iar reintalnirea, dupa cateva momente, sau cateva vieti, este intotdeauna sigura pentru cei ce sunt prieteni.

 

Fragment din Chilam-balam (scrieri apocrife – cartea Regelui Jaguar) 

"Cei care se numeau lorzii luminii au castigat batalia, dar nu si razboiul. In lupta cu teribilul inamic, confruntati cu anihilarea totala, ei au ales sa  renunte la propria libertate. Din acel moment, cei care au supravietuit cataclismului s-au referit la ei dandu-le numele de Lorzii Uitati . "

 

 

adica favoritele…..

 

1. Poveste fara veste

2. Adieu

3. A modern story of Altantilda

4. Pamant 2067

5. Naivitate

6. Aproape plagiat

7. Galati

8. Povesti cu Nea Mitica

9. Da nu e joc de oameni mari…

10. Roza lui Paracelsus

Este tarziu. E noapte….pentru a cata oara. Nu mai am suc. CUvintele se joaCA cu mine mai ceva decat doi pui de catel intr-o dupa-amiaza de vara. Mi-e pofta de vata pe bat. Din aia roz, facuta din zahar rosu. De cand nu ati mai fost la balci?

Sunt pasnic, dar vreau sa depasesc timpul. Nu cu mult, maxim 20 km/ora, mi-e frica ca nu cumva la amenda sa imi adauge si 3 puncte de penalizare. Sa zicem ca lumea executa o LOVITURA de la 11 metri si Portarul esti tu. Ce ai mai invatat sa deschizi in afara de porti? CUfere zici? Si in ele ce ai mai gasit? Potiuni. Frumos. Love potion number 5 . E adevarat ce scrie aici? ATUnci o sa beau, chipul pe care il voi zari in vis va fi cel de care ma voi inDRAGosti. Ce sa mai zic?

Ne intalnim in vis. Poate de data asta chiar o sa ajung. Promiti ca ma vei astepta?

Motto: Zboara, puiule! Zboara!

 

    Traim intr-o lume in care principiile morale au disparut. Mai toti se inchina la vitelul de aur. Unde ne sunt visatorii? Daca lumea in care traim ar fi fost visata de ei, atunci visul poate ca nu s-ar fi preschimbat in cosmar. Accesul in Paradis nu s-ar fi facut doar cu dricul. Paradisul ar fi fost aici.Paradisul ar fi fost. Paradisul…

   Sunt multi care tanjesc dupa un strop de intelegere. Un strop de lumina. Un zambet in zori de zi. O viata…

    Unii nu vor sa fie ajutati. De altii nu avem timp. Nu putem salva intreaga lume. Cel mult ne-am epuiza inutil. Putem in schimb aduce uneori alinare. Punctual. Cum imi place sa zic. Cat timp mi-a luat pina am inteles asta.

   "Fa un bine si apoi arunca-l pe garla.", cum spunea un bunic. Asa consider si eu ca e bine. Apari. Rezolvi. Dispari ca o umbra. Fara cuvinte de prisos. Cei care ajuta pentru a fi cunoscuti (nu dam exemple), isi primesc rasplata in clipa in care isi aduc aportul. "Fa un bine si apoi arunca-l pe garla."

   Surad printre randuri. Cate dreptate avea! Sunt prea serios. Am apucat sa vad cit de impietrite sunt inimile oamenilor. Poti muri pe strada si nimeni nu te baga in seama. Ah, aceasta cumplita indiferenta! Who cares! O fraza care poate surprinde o intreaga generatie.

   Trebuie sa oprim impietrirea. Pacat ca incalzirea globala nu ne poate topi si gheata ce ne-a cuprins inima.

Dupa 3 ani in care am lucrat numai de la orele 14, imi pare  cu totul si cu totul absurd sa incep programul la 8 dimineata. Organismul meu indelung antrenat adoarme ca de obicei pe la 1 noaptea…si nu stiu cat mai pot. Totusi senzatia in sine este interesanta. Cainii dintre blocuri nu mai te latra, ci dau din coada, or fi crezand ca am sa impart mancarea cu ei prostutii. Ca sa nu mai zic de vorbele unui intelept gunoier: nu munca pe care o faci conteaza, ci starea pe care o ai atunci cand muncesti.

Dar parca tot m-ar duce gandul la un serbet, servit cu un cofer de apa rece la umbra nucului si un  "
çok teşekkür ederim, tanti ! " (Ali sper ca am scris corect, zau asa.. :-p ). Sa mai va povestesc si de dulceata de trandafiri?

 

Se stie, nici chiar tot intunericul din lume nu poate coplesi flacara unei mici lumanari. Sa ardem in flacari, prieteni, sa radiem de jur imprejur caldura din inimile noastre.

 

Conversatie de om normal la munca campului…

-Poetul e doar un vehicul nu?

-Sigur ca da, un om poate sa iti para un titan uneori, radiind. Dupa ce inspiratia a trecut redevine acelasi om obisnuit. Dar merita tot respectul pentru ca, pentru o clipa, a fost vehiculul unei forte care ne depaseste intelegerea, aratandu-ne o sclipire a unui gand pe care noi inca nu il putem pune in cuvinte. 

 

Cine a zis ca matematica e grea?

 

Ha!Ha! Sa umplem cerul si pamantul cu rasetele noastre. 

 

 

Heheee…se pare ca my ex-blog tinde sa se autodistruga(situl nu my …bla bla..) asa ca incep sa imi salvez posturile…putin cate putin…sub forma de povesti…

 

…chiar zambesc…pentru ca uneori frumusetea dureaza..asemeni piramidelor…alteori e doar pentru o clipa…explodeaza asemeni unor artificii pline de entuziasm..ca apoi sa dispara…

am retrait din noi vremuri de demult…selectand articole…damn it…am asa multe ca nici nu stiu cu care sa incep.